O femeie intr-o rochie decolorata de bumbac in dungi, impreuna cu sotul ei imbracat intr-un costum “obosit” au coborat din trenul de Boston si dupa o scurta calatorie au intrat timizi – fara programare – in anticamera biroului presedintelui Universitatii Harvard.
La vederea lor, secretara putea jura ca astfel de oameni crescuti parca in padure nu au ce cauta la Harvard – nici macar la Cambridge.
“Am dori sa stam de vorba cu Presedintele” spuse barbatul pe o voce scazuta.
“E foarte ocupat ” i-a aruncat secretara peste umar.
“Nu-i nimic” spuse femeia“ o sa asteptam.
Ore in sir secretara i-a ignorat sperand ca in final cei doi se vor plictisi si vor pleca.
Dar ei nu s-au plictisit si intr-un final seceretara a decis sa-l informeze pe presedinte despre prezenta si dorinta celor doi, chiar daca avea dupa aceea sa regrete ca a facut-o.
“Poate daca o sa stati de vorba cateva minunte cu ei, vor pleca” i-a spus secretara presedintelui.
Presedintele a oftat a exasperare si a admis sa stea de vorba cateva minute cu ei. Cineva atat de important ca el, nu avea timp de pierdut cu astfel de oameni simpli, iar prezenta lor in biroul lui nu era binevenita.
Presedintele si-a inaltat fata cu demnitate si s-a indreptat spre cei doi.
Femeia a inceput: “Am avut un fiu care a urmat cursurile Universitatii Harvard timp de un an. I-a placut asa de mult aici. A fost chiar indragostit de acest loc. Dupa un an insa a murit intr-un tragic accident. Impreuna cu sotul am dori sa ridicam un monument in amintirea lui aici undeva in campus.
Presedintele nu a parut prea impresionat. El a ramas chiar socat.
“Doamna’ a raspuns el cu o voce destul de rece, “noi nu putem admite sa ridicam cate o statuie pentru toti care urmeaza cursurile Universitatii Harvard si apoi mor. Daca am face-o, locul acesta ar arata ca un cimitir.”
“O, nu” a explicat doamna repede. “Noi nu vrem sa ridicam o statuie, noi am vrea sa sponsorizam o cladire pentru Harvard.”
Presedintele a clipit din ochi. El a privit din nou la imbracamintea lor veche, uzata, demodata si decolorata, apoi a spus, “O cladire? Aveti voi ideea cat costa o cladire pentru Universitate? Am investit pana acum in cladirile pe care le vedeti aici la Harvard $7 milioane si jumatate.”
Pentru o clipa femeia a ramas tacuta.
Presedintele jubila. Probabil auzind ceea ce el le-a spus, ei vor pleca.
Doamna s-a intors spre sotul ei si i-a spus cu o voce calma, “Daca atat costa sa pui bazele unei Universitati, de ce nu am construi propria noastra Universitate?”
Sotul ei a clipit. Fata presedintelui a palit exprimand confuzie si uimire.
Doamna si domnul Stanford s-au intors si au plecat. Ei au calatorit la Palo Alto, California unde au pus bazele universitatii care le poarta numele, Stanford University, in memoria fiului lor despre care Universitatea Harvard nici nu i-a pasat.
Este usor sa judeci caracterul cuiva dupa felul cum ei ii trateaza pe aceia pentru care ei cred ca nu pot face nimic pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu