A face diferenţa

Încă o dimineaţă, încă o zi amară. Abia se ridică din pat, se târăşte prin casă, remuşcarea o copleşeşte. De ce nu a durut aşa rău şi înainte? De ce nu s-a gândit şi înainte atât de mult la prietenii ei?

Era ultima zi de şcoală. Grupul ei de prieteni din clasă au hotărât să meargă la munte, au invitat-o şi pe ea, dar din nou nu prea avea timp pentru ei, era prea ocupată cu viaţa ei. A fost o zi superbă pentru ea: a ieşit cu prietenii ei creştini, au facut poze, au mai cântat, au râs, e aşa bine când petrec câte o zi unii cu alţii. Înspre seară, a mers acasă, împlinită, a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, mulţumind pentru ziua binecuvântată ce a avut-o. Nu a apucat să adoarmă căci a primit un mesaj: draga mea, suntem la spital. Eu şi Ana suntem bine, doar noi suntem bine. Restul…nu mai sunt printre noi.

Nu nu nu, nu putea fi adevărat, pentru că încă nu le-a spus nici un cuvânt despre Isus. Nu se poate ca prietenii ei să fie în iad…pentru eternitate.

Îşi ridică capul de pe masă, nu poate să mânânce. A avut trei ani la dispoziţie, trei ani i-a avut lângă ea, trei ani au avut timp să discute toate subiectele posibile, de câteva ori l-au atins şi pe cel referitor la religie, dar nu a facut nimic altceva decât să încerce să demostreze că religia ei era mai bună. Isus nu era acolo. Şi-a mai amintit de modul în care vorbea, în care se comporta.., de câte ori a uitat că e o învingătoare şi s-a comportat ca o învinsă, a uitat că ea trebuie să fie cea care aduce speranţa, a uitat că nu trebuie să se lase copleşită de frică, a uitat să încurajeze pe cei trişti, a uitat să le spună câte o vorbă bună, şi mereu uita să le spună ce preţioşi sunt pentru ea şi ce mult îi iubeşte.. Sau poate faptele vorbeau de la sine, dacă i-ar fi iubit aşa mult nu ar fi tăcut, le-ar fi spus că fără Isus nu fac altceva decât să se grăbească înspre iad, indiferent dacă cred asta sau nu. Dar era prea târziu acum, timpul s-a scurs, irevocabil şi univoc.

Se trezeşte speriată. În scurt timp realizează că a fost un vis. Nu mai are timp de pierdut, începe să se roage pentru ei, cum nu a mai facut-o niciodată. Abia asteaptă să fie zi, să-i vadă, să-i strângă în braţe, să-l lase pe Isus să strălucească în ea, iar când va fi nevoie să folosească şi cuvintele. Şi-a spus că are nevoie să uite de ea puţin, … puţin mai mult, şi să înveţe să-şi iubească prietenii.

Ştie că nu mai e timp pentru a păstra tăcerea. Însă e timpul să fie o prietenă adevărată.

Alexandra Cupar